Editura TOTAL PUBLISHING ISBN 978-606-9643-54-9 Anul apariței: 2023 Format: 130x200 mm Număr pagini: 392 Tip copertă: broșată (softcover)
Un tânăr nu e niciodată o pagină albă. Trebuie doar să descoperim ce este scris pe matale, îi spune la un moment dat profesorul Mircea Malița lui Teodor Onea, într-unul dintre multele lor „Dialoguri”, avute în timpul celor doi ani în care se petrec minunatele întâmplări, povestite în cartea de față.
L-am cunoscut pe Teodor la ceva timp după finalul acestei povești, prin una dintre acele banale manifestări ale vieții de zi cu zi: am ajuns să lucrăm împreună, într-o instituție, eu ca șef nou venit din afară, el ca subordonat cu ceva vechime acolo. Era perioada de început a pandemiei de COVID-19, activitate nu prea era cine știe ce, așa că, fiind doar noi doi într-un birou mare destinat pentru cel puțin cinci persoane, ne petreceam destul de mult timp liber discutând despre câte în lună și în stele, glumind sau făcând adevărate sesiuni de „audiții muzicale” pe calculator, nu de puține ori ajungând, prin conexiuni absolut aleatoare, în cu totul alte zone decât cele din care pornisem discuțiile sau ascultările.
Într-una dintre aceste discuții, despre sistemul educațional actual din România, după ce am tot inventariat toate tarele acestuia, i-am spus, la un moment dat lui Teodor: „Să știi că au fost în istoria noastră și câțiva oameni care chiar au știut cum să conducă acest domeniu și să facă reforme reale și profunde. Unul a fost Spiru Haret, despre care toată lumea vorbește, dar puțini știu să îți spună concret în ce au constat reformele sale, iar al doilea e un nume despre contribuția căruia la reformarea învățământului românesc se vorbește și mai puțin, Mircea Malița. Eu și generația mea – a celor intrați în școală la începutul anilor 1970 – suntem produsul schimbărilor introduse de ministrul Mircea Malița, atunci.”
Ascultându-mă, Teodor a avut o tresărire și a spus: „Să știți că eu l-am cunoscut foarte bine pe domnul academician. Am avut privilegiul să fiu asistentul său personal, în ultimii săi ani de viață.”
De aici au început un șir întreg de discuții și povești, încât la un moment dat i-am spus așa, de dragul discuției, „Teodor, cred că ar fi bine să scrii aceste întâmplări într-o carte”, fără nici cea mai mică idee că aceste vorbe vor fi micul bulgăre de zăpadă, ce avea să declanșeze un proces care, într-un final, după ani de trudă asiduă, avea să se materializeze sub forma acestei cărți.
Subconștientul meu a lucrat, a ieșit la suprafață și a scos din sertarul memoriei o dorință personală care mi se înfiripase în minte cu mai mulți ani în urmă – aceea de a scrie o carte. Dorința era simplă, însă povestea pe care ar fi urmat să o cuprindă acea carte era nefinisată și vagă, spune Teodor undeva în carte.
Teodor a tratat însă propunerea mea cu seriozitate și chiar s-a apucat să scrie o carte!
L-am admirat pentru hotărârea și dedicația de a face, cu atât mai mult cu cât era o carte, de care îmi dădeam seama că nu va fi ușor de scris. Nu era ușor de scris pentru că era despre o personalitate care scrisese și despre care se scriseseră multe alte cărți. Nu era ușor de scris pentru că avea ca fir roșu evoluția unei relații de genul „maestru-învățăcel”, relație niciodată simplă și a cărei abordare presupunea mersul pe sârmă, în căutarea unui echilibru precar între mândria de sine și adorație. Nu era simplă și pentru că autorul se afla la prima astfel de întreprindere complicată.
Un om conștiincios face ce spun alții, dar desface ce vrea el, spunea profesorul Malița, și pot afirma acum, după ce am citit cartea, că dacă Teodor a făcut ce i-am spus eu, în schimb a „desfăcut” lucrurile prezentate în carte, cu multă măiestrie.
Cartea este o întrepătrundere de jurnal, memorii, impresii personale, mărturii oficiale, intimitate academică și pace domestică, realitate frustă și diafană lume a ideilor înalte. Ea este, deopotrivă, povestea devenirii și transformării unui „învățăcel”, dar și „cântecul de lebădă” al unei uriașe personalități, care a marcat cu prezența sa – de multe ori neștiut și necunoscut – evoluția țării, dar și destinul și multora dintre noi.
Teodor a fost, timp de doi ani, „ultimul secretar” al profesorului Mircea Malița și, chiar dacă unora comparația li se poate părea puțin forțată, nu a fost cu nimic mai prejos în îndeplinirea acestei dificile și delicate poveri, decât au fost un Vladimir Bulgakov, pentru Tolstoi, sau un Johann Peter Eckermann, pentru Goethe. Fiecare om se naște pe lume odată cu menirea sa, spunea profesorul Malița. Convingerea mea este că, pentru Teodor, menirea lui a fost să poată absorbi ca un burete și acum să ni le împărtășească și nouă, ideile, gândurile și trăirile din crepusculul vieții unuia dintre marii intelectuali români. Și, fie și numai pentru aceasta, trebuie să îi mulțumim și să îi iertăm eventualele stângăcii, inerente acestui demers.
Nu voi intra în detalii despre conținutul cărții, lăsând fiecărui cititor plăcerea lecturii și descoperirii acelor părți de care se va fi simțit mai apropiat. Voi încheia cu o ultimă remarcă. După finalizarea cărții, Teodor a venit cu rugămintea de a scrie prefața acesteia. Am apreciat gestul, i-am spus că dacă așa dorește o voi scrie, dar i-am recomandat că, poate, ar fi mai bine ca aceasta să fie scris de cineva „cu nume”, care i-ar da mai mută greutate. Menținându-și propunerea, am acceptat, adăugând că „pare o ironie a sorții că noi doi, cvasi-anonimi, scriem despre un intelectual de marcă, precum Mircea Malița, dar măcar așa suntem destul siguri că nu vom încerca să focalizăm discuțiile în altă direcție, știrbindu-i astfel ceva din binemeritata sa aură.”
La urma urmei, să ții minte că pentru orice rău de pe lume există un singur leac: timpul, îl învăța profesorul Malița pe novicele Teodor. Doar timpul va așeza și demersul lui Teodor și această carte la locurile pe care le merită.
