Prezenta lucrare își propune după mai bine de șapte ani de studiu, să aducă din negura istoriei un licăr de lumină în trecutul întunecat al neamului nostru.

Pornind analiza de la aborigenii pre-tracici - primii locuitori ai vechiului pământ transilvan (din care făceau parte și strămoșii geto-dacilor de mai târziu) și mergând în timp, am ajuns la tracii nordici carpato-danubieni, obligați în mare parte de invaziile iraniano-turanice să migreze în ținuturile sud-dunărene de la poalele munților Rodopi și Haemus și văile Habrus River. Aici, îi regăsește Herodot, odată cu  marea invazie persană din anul 514 îH.

Am învățat din cărțile de istorie că noi românii suntem urmașii Romei și ai dacilor lui Decebal. Atât și nimic mai mult. Dar oare istoria și geografia acestui pământ o cunoaștem îndeajuns, încât să putem spune că ne-am găsit adevărata identitate. Urmărind firul istoriei, observăm faptul că, mai bine de două milenii, începând cu anul 1000 î.Hr., explozia demografică din Asia, criza de alimente și epidemiile nimicitoare au dus la migrații masive spre Europa și sudul Mării Caspice, din regiunile deșertice suprapopulate ale Podișului Iranian și, mai târziu, ale Munților Altai. Milioane de barbari războinici nomazi au trecut Munții Urali și ținuturile Basarabiei de azi, ajungând până la gurile Dunării și Munții Carpați. Mare parte din triburile turaniene au invadat ținuturile Semilunei Fertile, dinspre Persia, Bagdad și Aleppo.

Preluând parțial sau integral, mai multe pasaje și concluzii din studiile și analizele anterioare realizate în seria DRUM PRIN ISTORIE – vol.1 Dacia Transilvană, vol.IV, Valahi în pribegie și vol.V Emigrația transilvană în America, am străbătut anevoios perioada de început a istoriei neamului românesc până la formarea primelor formațiuni prestatale.

Istoria locuitorilor pământului carpato-dunărean și originea strămoșilor noștri au încă multe necunoscute determinate atât de ignoranța, interesele geopolitice și neputința multora dar și de lipsa dovezilor arheologice dinainte de anul 1000 dH. Cea mai mare necunoscută a istoriei noastre o reprezintă situația fostei provincii Dacia Traiană, după înfrângerea dacilor în cele două războaie ale începutului de secol II și retragerea în grabă în anul 271 a legiunilor și administrației romane, când o parte din populația daco-romană i-a însoțit în proiectul aurelian de constituire a două noi provincii în sudul Dunării – Dacia Mediterranea și Dacia Ripensis. Timp de mai bine de o mie de ani, în teritoriul de la nord de Dunăre și Carpați - în care barbarii invadatori și-au lăsat vremelnic amprenta genetică, triburile geților dunăreano-pontici vor reconstrui cu migală, pe vechile vlăstare traco-dacice, un nou și viguros trunchi geto-valah, de la care în final s-a păstrat gena biologică a neamului românesc.

Marele istoric Nicolae Iorga spunea despre istoria poporului român că este o istorie de sate, de țărani și de preoți, de țărani cu și fără pământ, cu și fără carte. Acești țărani au fost cei care au trudit pământul, au păstrat obiceiurile și au îmbogățit limba prin cântecele și doinele lor, au luptat și s-au rugat la Dumnezeu pentru binele, fericirea și iertarea din robie a tuturor.

„Un popor blînd, care-șí cată de treabă, nu prea are trecere mare la ceí cari alcătuiesc în deosebite epoce istoria universală. Copiiĭ cumințĭ aĭ omeniriĭ trec fără biografie.”

Istoria popoarelor din sudul Dunării – fie ele de bulgari, sârbi, albanezi, macedoneni, sloveni, croați, bosniaci, muntenegreni sau turci – nu poate fi scrisă fără ca numele lor să nu fie legat de geții ce locuiau pe timpul lui Herodot la poalele Munților Haemus și Rodopi, de vlahii dunăreni, de cei de la malul Mării Negre și de geții dobrogeni conduși de regii Roles, Dapyx și Zyraxes. Fiecare colțișor din Peninsula Balcanică, din Dalmația și litoralul Mării Adriatice până în Peloponez și Creta mustește de spiritul valah. El este cel care a păstrat de-a lungul secolelor acel nivel de civilizație care a permis barbarilor slavi să întemeieze entitățile statale pe care le întâlnim azi. Cele câteva secole de creștinism pe care vlahii sud-dunăreni romanizați le-au avut înaintea idolatrilor barbari slavo-turanici migratori – bulgari, sârbi, croați sau unguri au făcut ca întreaga peninsulă să reziste procesului de islamizare otoman. Despre cei ce au trăit la nord de Dunăre nu avem decât puține informații. Ei au reușit să supraviețuiască în tăcere sub jug barbar, mai bine de o mie de ani. Pe pământul traco-geto-dac s-a vorbit pe rând, pe lângă limba latină populară[3], limba sciților iranieni, a goților, hunilor, gepizilor, vandalilor, slavilor și bulgarilor, ungurilor, turcilor cumani și pecenegi, mongolilor și tătarilor. În aceste condiții vitrege, originea băștinașilor valahi rămâne un mister, iar supraviețuirea lor un adevărat miracol al istoriei.

 Gheorghe Porumbescu