Atras de mirajul Orientului, americanul Herbert Adams Gibbons, absolvent al Universității Princeton din Statele Unite și corespondent străin între anii 1908-1934 în Turcia, Grecia, Africa și China al mai multor ziare de primă mărime din New York, scria în prefața la cartea sa The Fondation of The Ottoman Empire: „Studiem trecutul ca să înțelegem prezentul și să ne pregătim pentru viitor”. Profitând de șederea sa de aproape 4 ani la Istanbul, unde a predat în perioada 1910-1913, în calitate de profesor de Istorie și Economie Politică la Colegiul Robert, Herbert Adams Gibbons a analizat o mare parte din documentele vremii referitoare la originile și condițiile constituirii Imperiului Otoman. Asemenea cărturarului moldovean Dimitrie Cantemir (rezident și el la Istanbul aproape două decenii), istoricul american ne prezintă concluziile sale într-una din cele mai documentate opere care au abordat această temă, fiindu-mi de mare ajutor în elaborarea studiului lucrării de față.

Cei mai mulți autori care s-au ocupat de studierea perioadei de început a statului otoman s-au mulțumit doar să preia concluziile celor câțiva cronicari turci consacrați și cele ale unor istorici recunoscuți, multe din întrebări rămânând fără răspuns. Cu toate acestea, un lucru este cert pentru noi: vechile triburi nomade ale turcilor oghuzi sunt și părinții multora din locuitorii de la nord și sud de Dunăre.

În cazul poporului român, scriam în Dacia Transilvană - primul volum al seriei Drum prin Istorie, un lucru care poate părea surprinzător: cel puțin un sfert din sângele care circulă prin venele noastre este de proveniență barbară, în special de la turcii cumani și pecenegi. Și cred că, dacă am aprofunda și mai serios această temă, mi-e teamă că proporția s-ar schimba semnificativ în defavoarea factorului latin. Pentru vecinii noștri de la sud de Dunăre și de pe malurile Tisei lucrurile sunt mult mai simple: ținuturile stepelor Asiei le sunt mult mai familiare.

Așa că, după ce am ajuns cu studiul istoriei în Istanbul și în bogata Anatolie, am decis să mă îndrept „în timp” la Răsărit, spre ținuturile pline de istorie din Alep (Aleppo), fluviul Eufrat, Persia, Lacul Van și țărmul sudic al Mării Caspice, până la fluviul Amu-Daria (considerat „fluviul de la capătul lumii” până la apariția lui Alexandru Macedon pe scena istoriei) și mai departe de Transoxiana. Și am descoperit un popor de oameni simpli, care trăiau în corturi croite din piei de animale. Harnici în ale păstoritului și deosebit de religioși, împinși de nevoi, ei s-au îndreptat spre cele patru zări, în căutarea de ținuturi prietenoase și terenuri mai mănoase. Unii dintre ei – pecenegii și cumanii – au ocolit Marea Caspică pe la nord, pătrunzând cu viteza fulgerului până spre gurile Dunării, în inima unui imperiu bizantin muribund, și pierzându-se timp de câteva secole în masa popoarelor ce locuiau acele pământuri. Restul triburilor turcomane – triburile oghuze selgiucide din tribul Kinik și ceilalți oghuzi, în special din tribul Kayi – s-au revărsat în valuri succesive spre ținuturile dinspre sud ale Mării Caspice, din Armenia și Anatolia până la granița cu Bizanțul, ori au pătruns în inima lumii arabe sau persane. Cum să nu iubească ținuturile bogate și frumoase ale Anatoliei, când ei au venit din pământuri de stepă vitrege, unde, deseori, întâlneai doar iadul de pe lume. Dacă, la început, aceste triburi nomade de păstori cu mare dragoste pentru pământ și pășuni au venit aici de nevoie, ulterior, expansiunea lor a ajuns să se facă sub semnul unei misiuni divine, considerând că sunt trimișii lui Allah, la fel cum evreii justificau că i-a trimis Domnul în Ținutul Canaanului. În scurt timp, ei devin stăpânii ținuturilor anatoliene, în dauna neferi­ciților bizantini ce stăpâneau de secole aceste pământuri hitite.

Un lucru este clar. Turcii și-au dorit mai mult acest pământ decât grecii bizantini, aflați în cădere liberă, și chiar mai mult decât Papa de la Roma. Neavând decât o istorie de yurtă, au fost nevoiți să și-o reclădească „cărămidă cu cărămidă”. Pentru asta au găsit „meșteri” pricepuți, care s-au numit Suleyman Shah, Ertuǧrul Gazi, Osman I, Orhan Gazi, Baiazid I, Murad II, Mehmed II și mulți alții. Dar n-au fost singuri. Au găsit „zidari” de toate națiile: greci bizantini, bulgari, sârbi, albanezi, croați, valahi, arabi, perși și alte popoare. Evrei și armeni fără de țară, pricepuți în mânuirea banilor, i-au ajutat de bunăvoie, pentru glorie, înălțare, un blid de mâncare sau pentru liniștea zilei de mâine. Cucerind Constantinopolul în anul 1453, turcii au închis pentru europeni drumul caravanelor spre mirodeniile și mătă­surile din India, Ceylon și China, schimbând astfel cursul istoriei. Nume ca Vasco da Gama, Cristofor Columb, Amerigo Vespucci sau Fernando Magellan ar fi rămas niște anonimi navigatori rătăciți prin jurnalele îngălbenite ale istoriei. Nestingheriți de „pieile albe”, triburile indienilor Sioux, Cherokee sau Comanche ar fi vânat poate și azi bizoni prin preeriile americane, iar lăcomia regilor Spaniei și Portugaliei nu ar fi distrus o civilizație întreagă de amerindieni, doar pentru a umple cu aur și argint visteriile regale secătuite și buzunarele peticite ale conchistadorilor lui Francisco Pizarro.

Vorbind despre izvoarele istorice studiate, trebuie menționat faptul că mare parte din acestea sunt scrise de către cronicari greci bizantini și conțin relatări cu un mare grad de subiectivitate, pline de venin și ocolitoare de adevăr istoric, ceea ce a necesitat un filtru riguros.

Asemenea lui Cantemir – care a plătit bani grei să achizi­ționeze câteva cărți despre istoria otomană, am bătut și eu, în zadar, zile-n șir, Marele Bazar și anticariatele din Istanbul în cău­tare de cărți vechi care să conțină cât mai multe date și adevăruri despre istoria otomană, în special despre perioada de început și de constituire a statului otoman. Multe din scrierile inițiale conțin fapte, fie născocite, fie jumătăți de adevăr: „Știința istoriografică și cronologică, numită ilmi-i tevarih, este în mare cinste la turci. La ei s-au arătat foarte mulți scriitori ai lucrurilor trecute, dar aproape toți (afară de patru sau cinci) sînt băsnitori și mincinoși.”

În vederea trierii și punerii cap la cap a multitudinii de informații din documentele studiate, am încercat ca prezentarea faptelor istorice să o fac printr-o abordare sistemică a infor­mațiilor, conectând cititorul, în timp și spațiu, la evenimentul respectiv.

Pentru a nu diminua din intensitatea mesajului, am preferat ca unele pasaje reprezentative să le reproduc integral, atât pentru acuratețea mesajului, cât și pentru a păstra atmosfera de epocă, în special în cazul scrierilor vechilor cărturari – cele care descriu bătăliile pentru cucerirea Constantinopolului și campaniile militare otomane asupra țărilor române. În acest fel, parcurgând textul vei trăi senzația participării nemijlocite la evenimentul respectiv, comentariile fiind de prisos. Pentru a veni în sprijinul cititorului am atașat în anexe, o serie de texte istorice ajutătoare înțelegerii faptelor relatate.

Unele fragmente de cronică le-am tradus personal din limba engleză, franceză sau turcă, încercând să fiu cât mai aproape de sensul dorit de autor în textul original.

Totodată, am ținut să redau câteva din cele mai reprezen­tative lucrări de artă ale culturii mondiale, în special portrete ale sultanilor otomani și scene de luptă, realizate de pictori și graficieni de mare valoare.

Spre o mai bună înțelegere a firului istoric și a veni în sprijinul cititorului, am întocmit și câteva materiale didactice ajutătoare - la care am lucrat împreună cu fiul meu. Este vorba de domnia primilor șapte sultani ai statului otoman, precum și de elaborarea mai multor hărți referitoare la etapele migrației tribului turcmeno-oghuz Kayi și poziționarea primelor emirate turcmene pe teritoriul Anatoliei - pe baza unor documente carto­grafice actuale, corelate cu documente istorice și alte date geografice. Totodată, am atașat în Anexa nr.8, o serie de texte istorice - cronici ajutătoare, care completează lucrarea de bază.

De mare ajutor în scrierea cărții a fost prietena mea, Doina Costas, care, pe lângă suportul efectiv avut, a realizat o serie de fotografii document la palatele, moscheile și muzeele din Istanbul vizitate - în special la Panorama 1453 Museum, repro­duse în prezenta carte.

În rest, pot spune că a fost foarte dificil să rescriu obiectiv o mică parte din istoria timpurie a statului otoman, din lipsa aproape totală a documentelor scrise privind perioada cuprinsă între secolele al XII-lea și al XIV-lea.

Unele informații preluate din cronicile vechi prezintă diferențe de transcriere cronologică întrucât anul islamic este calculat după fazele lunii, fiind mai scurt cu cca 10-12 zile decât anul solar gregorian. Mulți cercetători au ignorat datele ce țin de cronologia musulmană. Începutul erei musulmane în calendarul islamic are ca punct de plecare și corespondență în calendarul solar gregorian, data de 16 iulie 622 d.Hr. – momentul în care profetul Mahomed emigrează de la Mecca la Medina.

Sultanii din Casa lui Osman au înțeles foarte târziu faptul că istoria nu trebuie să consemneze numai victoriile și învingătorii. Și asta o putem vedea în multitudinea de fragmente din cronicile privind campaniile militare otomane în Țările Române, redate în paginile lucrării de față. Poate primii sultani nu au avut timp de asta și poate nici nu înțelegeau acest lucru. Istoria, însă trebuie să consemneze adevărul și numai adevărul. Aceasta este moștenirea pe care trebuie să o lași urmașilor. Încercarea de a ascunde partea întunecată a existenței tale nu face decât să amplifice starea de incertitudine și credibilitatea faptelor.

Istoria ne învață că, fiecare dintre noi se regăsește încă de la naștere în Fișa Existențială a Universului, indiferent dacă a trăit înainte sau după Hristos, Moise sau Mahomed, indiferent dacă a trăit pe Marte, pe Lună sau pe Pământ și indiferent dacă a fost sultan sau om de rând. Această fișă are înscrise în ea de-a lungul existenței omului faptele bune și cele rele, victoriile și eșecurile. Este un Jurnal al Evenimentelor. Oricât te-ai strădui să rămâi anonim, istoria te consemnează, fie că ești învins sau învingător. Încă din timpul vieții, Fișa ta existențială va ajunge în Rai sau în Iad. De completarea ei se va ocupa un înger sau un diavol. Evenimentele se înregistrează în ordine cronologică după princi­piul ireversibilității. Trist este faptul că, oricât am vrea, nu mai putem schimba nimic și nici modifica acest trecut... și nici nu o putem lua de la capăt.

Menționez că, în prezenta lucrare se regăsesc informații preluate din studii istorice și cronici vechi turcești, bizantine, venețiene, sârbești, ragusiene, transilvane și valahe privind turcii otomani și popoarele subjugate. Aceste informații se referă la perioada de dinainte de anul 1299 (anul constituirii statului otoman) și până spre sfârșitul secolului al XV-lea, respectiv domnia Sultanului Mehmed II (inclusiv anul 1453, anul căderii Constantinopolului).

Gheorghe Porumbescu