Călătorind cu sufletul am povestit despre lumea copilăriei, o lume a mea desigur, dar, în fapt, o lume a epocii copilăriei mele... o lume patriarhală și pitorească.
Mi-am adus în preajmă trăiri vechi care-mi păreau „unice“, dar care se dovedesc a fi ale tuturor celor de-o vârstă, trăiri vechi, așezate în lumea mereu schimbătoare în care copilul viețuiește. Rememorând, am realizat valoarea de document a amintirilor și iată-mă grăbită să scriu!
Cum să lași uitării această bogăție de fapte și întâmplări? Cum să uiți obiceiurile vremii, tradițiile care „atunci“ erau deja strămoșești? Cum să lași uitării oamenii acelor vremi, cu visele, gândurile și faptele lor?
În lumina amintirilor totul părea mai curat, mai luminos, mai plin de sens. Mi s-a părut că toate acestea, cândva, vor fi date uitării și am simțit aievea nu numai pierderea în sine, ci și pustiul care s-ar înstăpâni în viața celor de azi lipsiți de înțelepciunea și credințele trecutului.
Atunci „scrierea“ n-a mai însemnat numai bucuria rememorării, ci și o datorie; datoria de a păstra materializat în fapte sufletul neamului.
Adaug la aceasta dorința de a-mi aduce în preajmă mirifica lume interioară a copilului, dorința de a mă bucura de simplitatea, lumina și frumusețea sufletului de copil.
Și iată cum, pentru adultul care scrie, devine imperioasă nevoia de a se pierde în puritatea lumii senine a începutului. Și, dacă vorbim de completa mărturisire a scriitorului, ar trebui adăugată la aceasta, nevoia omului în vârstă de „întoarcere“ către rădăcini!
