Ne bucurăm atât de mult de diversitatea creației; este o veșnică descoperire și încântare. Uimirea ne încremenește încontinuu și nu se întrevede vreun final. Este o explozie de forme, culori, accesorii, sunete, mișcări neașteptate.

Văd și semenii ce năvălesc și perturbă frumusețea, dar și pe cei ce o slăvesc, tremurând de fericire.

Totul se reînnoiește neîncetat și vedem etape diferite în lanțul existenței, desigur, în clipa noastră.

Uneori însă, nesperat, clipa se extinde și dezvăluirile se succed perpetuu. Clipa mea s-a extins de două ori, iar acum este într-o așteptare plină de nădejde.

Asta mă face să cred că spațiul meu de stocare interior nu are limite și, deci, clipa poate fi extinsă. Cât de mult, nu știm, dar, intuind vastitatea universului și a ignoranței noastre, nu întrevăd un final.

Momentan plutesc în așteptarea răspunsului corpului meu în războiul cu noul dușman oncologic, al treilea.

Judecând după aspirația nesătulă a neuronilor și inimii mele, doresc și sper o prolongație.

Până la verdict, voi scotoci în continuare prin ceea ce mi s-a dăruit și voi fi fericită.

Fie noapte, fie zi, voi vibra și voi trimite murmurul euforiei vieții.

Carmen Manea

„Haosul lucid“ este un volum de poezie care ne emoționează nu atât prin valoarea sa estetică, cât prin autenticitatea trăirilor pe care le exprimă – confesiunea unei femei aflate la o răscruce a vieții, după cum mărturisește chiar autoarea. 

Având un iz oximoronic, titlul cărții este cheia pe care poeta ne-o oferă pentru a-i înțelege stările – uneori antagonice, dar care, reunite, alcătuiesc un întreg. Haosul declanșat de noile încercări ale vieții este privit cu luciditate. Această înțelegere a fenomenelor, a curgerii existenței, a trecerii prin labirinturile vieții impresionează, dar cu adevărat remarcabile sunt seninătatea și bucuria de a trăi ale poetei!

Carmen Manea știe cu adevărat care este valoarea vieții, apreciind fiecare clipă, dilatând-o în sine și trăind-o intens. „Îmi curg lacrimi pe obraz,/ Plâng însă de fericire,/ Nu există vreun necaz,/ Doar a vieții strălucire.” (Viața)

Încercările vieții sunt comparate cu niște praguri care trebuie urcate pentru a atinge împlinirea destinului uman, frumusețea constând chiar în acest suiș. „Timpul măsurat de om/ Ne impune multe praguri”, afirmă poeta în poezia Zidul plângerii.

Deloc neașteptat, sesizăm interesul pentru descifrarea sensului vieții, acesteia opunând, pentru contrast, imensitatea Universului. „Ce să spun de viitor?/ Orizontu-i infinit,/ Totul este plutitor,/ Spațiu-timp s-au împletit”, meditează Carmen Manea (Ochiul Hubble). De altfel, chiar în prolog, ea ne spune explicit că, „intuind vastitatea universului și a ignoranței noastre”, nu întrevede un final, lăsând liberă imaginația cititorului de a-și reprezenta veșnicia.

Fragilitatea ființei umane nu este un handicap din perspectiva poetei, ci o provocare. Asocierea „frunzuliță fragilă” cu primăvara, anotimpul renașterii, în poezia Arborele vieții, este o expresie a optimismului. Pe de altă parte, condiția umană este bine înțeleasă: „Sunt un biet fir de nisip/ În scoica pământului” (Sidef), „Sunt aici ca un flotant” (Canalul vieții) sau „Eu o virgulă doar sunt,/ Un umil oftat ușor (Virgula).

Carmen Manea apropie domeniul științific al medicinei de cel poetic, realizând comparații surprinzătoare, precum în poeziile RMN sau Oncoplaneta.

Comportamentul invadatorilor este asociat, bunăoară, cu cel al țesutului tumoral: „Distructiv și invaziv,/ Văd numai extindere/ Ceea ce nu deslușesc,/ E că cei învingători/ Imediat și ei sfârșesc/ Sunt proprii nimicitori”. Cât adevăr!

Carmen Manea are un spirit superior, pacifist, este o iubitoare a echilibrului și, ca orice om sensibil, receptează orice modificare nedorită a acestuia, cu atât mai mult acum, când „pe pământ e mare larmă” și „în popor e tulburare/ Și multă nesiguranță”. 

Experiența de viață a învățat-o să fie înțeleaptă; ea știe că unde este lumina se găsește și umbra, că stânga este contrabalansată de dreapta și că, dacă ar fi să existe perfecțiune, aceasta ar aparține doar întregului. „Ele au un scop, un rol,/ Dacă dai cu stângu-n dreptul/ Corpul tău e sub control/ Și echilibrează totul”. În poezia Stânga-dreapta ea se pronunță direct împotriva extremelor: „Deci să nu alunecăm/ Spre riscantele extreme”. 

Nu rămâne indiferentă nici la zbuciumul lumii exterioare, criticând „noile tipare” ale societății contemporane, promovarea „egoului divizat primitiv”, „umanul sclerozat”, cum putem remarca în poezia Babel sau „blackout total” din „rețelele umane”, ca în poezia Ploaia, sau „imprudențele cu efecte tumorale”, ca în poezia Bovina etc. Sesizând tarele lumii moderne, se întreabă retoric: „Avem minte sau n-avem?” 

Critică lăcomia cinică, sursă a războaielor (Războiul), și pare convinsă că o „igienizare” va fi posibilă doar prin intervenție divină (Ciocănitoarea), căci „nu noi stabilim tiparul” (Fleacuri suveraniste). În poezia Gloata, face chiar un apel direct, cu tonalitatea unei alerte: „Omule, trezește-te,/ Ieși din bezna nopții tale”.

Acestor derapaje ale lumii contemporane li se opun sentimentele luminoase ale poetei, cum ar fi iubirea, speranța și „arta ce umanizează” (Arta). 

Carmen Manea iubește viața așa cum este ea, cu bune și cu rele, o înțelege! „Iar lumina mea-i iubire/ Pentru tot ce este viu”, scrie ea. Însăși noțiunea de umanitate se poziționează sub auspiciile iubirii și a încrederii că omenirea va dăinui în ciuda agresiunii la care este supusă. „Noi suntem rasa umană/ În oceanul plin de viață,/ Care dragoste emană”, subliniază poeta în poezia Perpetuum mobile. Aceste versuri reușesc să fie și observație, dar și îndemn la îndeplinirea unei datorii. 

Poeta a simțit nevoia să-și adune gândurile și sentimentele care s-au țesut în pânza trăirilor ei și să le dea, prin vers, o voce care să le exprime. Le-a însăilat cu frumosul din sufletul său și le-a filtrat prin propria experiență de viață. Prin toate acestea, Carmen Manea impresionează ca om, prin puterea de a-și iubi clipa și de a-și împlini destinul. Ne oferă și nouă, cititorilor săi, o importantă lecție de demnitate – o lecție de viață. Îi mulțumim!

Simona Mihuțiu - Societatea Medicilor Scriitori şi Publiciști din România